http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolAllCat/8/6243
Ce-mi amintesc ( O selecție)
Un episod din copilărie
E noiembrie, știu asta, pentru că sînt gros îmbrăcat și pe jos zac moarte batalioane de frunze, la sfîrşitul unui război a cărui logică nu o contestă nimeni. Și totuși afară e neverosimil de cald, soarele strălucește sfidător iar cerul parcă îi ține isonul cu albastrul lui impecabil. M-am încins în hainele mele de toamnă, dar mă plimb bucuros cu tatăl meu prin oraș. E o plimbare lungă, este plimbarea noastră de sîmbătă după-amiază. Am fost deja la grădina zoologică, acum ne întoarcem spre centru iar la un moment dat vom trece prin fața spitalului de boli nervoase. Îmi amintesc traseul pentru că de fiecare dată cînd treceam prin dreptul spitalului mă încerca un sentiment de angoasă pe care mă străduiam să nu-l divulg printr-un gest sau o vorbă necugetată. De vină era probabil asocierea dintre instabilitatea și fragilitatea bolnavilor pe care îi vedeam plimbîndu-se taciturn prin curte și agresivitatea neașteptată a unui cîine negru, mare, care, odată, fără să-i fi făcut nimic, s-a repezit înspre noi și-a început să ne latre și despre care tata mi-a zis că-i turbat. Dar m-am simțit protejat atunci, faptul că eram cu el mi-a dat încredere, știam că n-are să mi se-ntîmple nimic. Și apoi, exista un ditamai gardul între trotuarul pe care ne plimbăm noi și curtea spitalului.
Un vis.
Sînt mic, cel mult zece ani. Mă trezesc brusc, strigat de o voce necunoscută. E noapte și foarte întuneric. Nu-mi dau seama dacă am visat sau dacă, într-adevăr, cineva m-a strigat. Mă ridic din pat, cu gîndul să aprind lumina dar comutatorul nu comută nimic. Dau să deschid ușa, însă mîna mi de duce în gol. Realizez că toate ușile din apartament sînt larg deschise, ceea ce-mi provoacă, inexplicabil, un sentiment puternic de frică. Încep să-mi strig părintii, pronunțîndu-le numele de părinți. Știu că sînt undeva în casă, așteptînd momentul potrivit să mă sperie. Nu e prima oara cînd s-ar preta la o asemenea farsă, dar ceva îmi spune că de data asta e diferit. Deodata realizez că ușa de la intrare e descuiată. Ideea ma îngrozește. Cineva ar fi putut intra în casă, dacă nu cumva deja a intrat, cu gîndul să-mi omoare părinții. Mă reped înspre hol, dau să pun mîna pe clanță dar în acel moment ușa se izbește de perete și înauntru năvălesc două femei care mă apucă de brațe și încep să mă tragă afară din casă. Nu scot o vorbă, nu mă amenință iar fețele lor rămîn nedeslușite. În aer se degajă un miros de răutate pură pe care continuu să-l simt în nări mult după ce m-am trezit.
Nu cred să mai fi povestit cuiva întîmplarea asta care, acum, dupa atîția ani, îmi pare mie însumi cumva ireala, aproape o ficțiune.
Un anotimp.
E iarnă, ies cu bunicul la saniuș. Apoi colindăm orașul, bunicul meu știe drumul înapoi pe de rost. E ca un cîine bătrîn și fidel, ca un cal tăcut și responsabil care-și conduce singur stăpînul acasă.
Debaraua.
Îmi amintesc debaraua, un fel de nișa mai mare în perete, pe jumătate mascată de recamierul care aproape bloca intrarea. Aici era refugiul, camera mea cu comori. La început jucării, aranjate tipicar pe rafturi, apoi cărți și clasoare, jurnale și hărți, vechi de sute de ani, pe care le găsisem într-o peșteră. Rămîneam uneori zile întregi înăuntru, fascinat de clar-obscurul și liniștea de mormînt a încăperii, citind și recitind, mîzgîlind pereții cu diverse interpretări, care se transformau în povești interminabile. Cu timpul, strate repetate de var și vopsea mi-au acoperit gîndurile dar scrisul a rămas acolo, prins între ziduri.
Și tricicleta…
…cu care mă deplasam din cameră în cameră, oprind la semafoare imaginare. Apoi primele cuvinte rostite într-o alta limbă decît cea în care se întîmplă să scriu acum. Lucrurile începusera bine. Cînd și cum se face că au scapat de sub control?
Plăpînd în comunism
Stau la coadă, schimb borcane goale pe altele pline. M-am oferit, într-un gest de altruism. Dar afară e cald și rîndul enorm. Care, la un moment dat, își pierde consistența, și dintr-o dată mă trezesc în față. „A leșinat. Te simți bine, băiețel?” Mă-ntorc acasă c-o pîine în plus. Mai tîrziu savurez o pătrățică de ciocolată.
O ușă trîntită
și plînsetele mamei în dormitor, dar de la ce?
O zi de naștere
cu mulți invitați, tămbălău, agitație, fugăreli, copilărie…
O altă zi de naștere…
…cînd am un invitat supriză, la o zi după, în postura unei fetițe cu care trebuie să mă joc două ore. Fîstîciți amîndoi, ea că a greșit ziua, eu că nu știu cum trebuie să mă joc cu o fetiță. Totuși, ne despărțim prieteni.
O înțelegere
Învăț să scriu, dreapta, culmea, se opune constant, în pofida insistențelor mele, stînga acceptă cu bucurie din prima. Facem o înțelegere, dacă stînga scrie, atunci dreapta îi va spune stîngii ce anume să scrie.
Dulceață de tradafiri
Fur morcovi din grădinile oamenilor. Îi scot din pămînt și-i mănînc acolo, pe loc, după ce îi curăț cît de cît cu tricoul meu alb. Într-o zi, enervat de rutină, mă-apuc să rup toate petalele dintr-o tufă de trandafiri. Deja mi-o imaginez pe bunica cum se va bucura la vederea acestei surprize, din care, în semn de recunoștință, îmi va face dulceață.
Un jurnal nocturn
În care mama mea scrie, în timp ce eu îi comand telepatic să stingă lumina, ca să pot adormi. Apoi adorm și cînd mă trezesc lumina e stinsă. Puterile mele funcționează la perfecție!
O hartă rotundă, ca o minge.
La vîrsta de zece ani am primit cadou de la mama un glob pămîntesc. Nu era foarte mare. În replica, tatăl meu mi-a cumpărat unul mijlociu. Între ei începuse războiul rece, după cel cald, al divorțului. Cu toate acestea, nimeni n-a plusat și astfel globul cel mare și luminat din interior nu l-am avut niciodată. Nu că mi l-aș fi dorit. Am fost educat de mic să nu-mi doresc superlative. Superlativele sînt periculoase. Te pot induce în eroare. Te pot face să suferi. Dar asta nu-nseamnă că mai tîrziu nu ți se vor cere din plin.
Debaraua (update 1).
O cameră construita din semne, bunkărul copilariei în care ma retrăgeam ori de cîte ori războiul din casă devenea insuportabil.
O întrebare de la cititori: mai există?
Debaraua mai există și-acum dar nu-mi mai aparține. Apartamentul care o conținea a fost vîndut și alți oameni îl locuiesc în prezent. Se spune, însă, că anumite lucruri nu le pierzi niciodata, chiar atunci cînd, fizic vorbind, ele nu-ți mai aparțin. Da, dar în ce fel? În amintirile mele, debaraua s-a păstrat intactă deși rareori mai pot să intru în ea. Dacă o am, e o posesiune frustrantă: un muzeu virtual care uneori nici măcar nu vrea să se deschidă.
O după-amiază.
Sînt trimis la culcare și ca de obicei nu pot să dorm la prînz. Dar pot să mă prefac într-un urs iar patul cu plapuma sub care mă vîr e o pădure. Mai tîrziu o furtună se va abate asupra pădurii iar ursul va fi la un pas de moarte. Întotdeauna e la un pas de moarte, întotdeauna scapă.
O mîngîiere.
De la un ficus în lipsa unui pisic sau cîine.
Primul coșmar.
Cînd mi se taie capul, dintr-o lovitură, pe-un cîmp de luptă dar eu continuu să merg, să văd, îmi văd capul tăiat, căzut lîngă mine, am ochii mamei, clar am ochii ei.
Un zbor.
Îmi dau drumul de la 10 și cad încet, ca o pană, alunecînd de-a lungul culoarului de aer dintre etaje, pînă la parter. Ce păcat că nu pot să fac chestia asta și-n realitate! Ce noroc că sînt conștient de asta!
Un citat (celebru).
Ce bine că mama și tata nu mai stau împreună. De-acum am să am două case!
Un tabiet,
nedorit, cînd mă trezeam în fiecare noapte, fix la ora patru. Uneori dintr-un coșmar, alteori din cauza unor crize de sufocare, alteori pur și simplu. Apoi adormeam din nou, și nu mai auzeam cum ușa de la intrare se deschidea, încet, foarte încet, și înauntru intrau două femei care se deplasau încet, pe vîrfuri, îndreptîndu-se spre camera mea și cărora, din cauza întunericului, nu le reușeam niciodată să le văd fețele.
Un gînd.
Despre felul în care gesturile și spusele noastre devin memorabile măcar pentru o clipă în viață fără ca noi să avem habar de asta.
O amintire, despre o întîlnire
cu o fostă colegă de liceu, și cum ne-am îmbrățișat acolo în intimitatea visului, tăcuți și stingheri, asemenea unor personaje de-abia schițate, însoțiți doar de mirosul vag și plăcut al adolescenței pe care pe vremuri îl ignoram. Despre un cîntec din anii șaizeci pe care nimeni nu-l mai asculta la începutul anilor nouăzeci. Despre cît de lipsiți de nostalgie sînt anii nouăzeci. Despre predispoziția mea pentru starea lirică. Despre rîndurile pe care le scriu acum și despre lacrimile care însoțesc firesc fiecare rînd, ca și cum ar exista cuvinte care nu se pot decît suspina.
O continuare la persoana a treia.
Ceva s-a pierdut pe drum, își dădea seama de asta, ceva ce nu mai poate fi regăsit decît in intimitatea visurilor și cînd se trezi se simti recunoscător. Unii nici să viseze nu mai sînt în stare. Se duse la birou, scoase un caiet dintr-un sertar și scrise următoarele:
O ninsoare.
Afară a nins, neverosimil, pentru simplul motiv că sînt lucruri în viață pe care le pierdem iremediabil, uneori lăsîndu-le să cadă într-adins, alteori fiind forțați să le abandonam, uneori din naivitate, alteori din neatenție, dar de cele mai multe ori pentru că pur și simplu am devenit prea nepăsători. În amintirea lor, ninge! Chiar vara.
O poezie.
Bunicule, bunicule!!!
O fetiță strigă și se bucură pe cînd afară începe luna august. Prezentul e încă viitor. Iar viitorul e atît de vag încît nici nu există.
Vor urma anii pe care, asemenea morţilor, îi invocam atunci cînd nu mai sînt. Anii aceia în care timpul nu contează că trece. Anii pe care unii nu-i au niciodată. Anii pe care cei mai mulţi dintre noi îi avem și degeaba.
Pentru că, de la un moment dat, totul se întîmplă prea repede.
Bunicule, bunicule !!!
Un zeu a coborît din cer special pentru tine !
Îi porţi culoarea ochilor în irisul tău stîng…
O constatare.
Uneori, imposibilitatea de a uita anumite lucruri te face incapabil de-a-ți aminti altele.
Și sfîrșitul.
Apoi, la un moment dat, te vei găsi din nou pe strada aceea, pășind singur sau alături de o femeie, și într-o fracțiune de secundă vei fi invadat de amintirea acelei zile de noiembrie cînd te plimbai cu tatăl tău prin fața spitalului, care, între timp, s-a transformat, a devenit o clădire oarecare, la fel ca și tatăl, incapabilă să mai ofere adăpost și protecție, la fel de șubredă ca și mințile pe care odată le găzduia. Cît de acut va fi sentimentul de angoasă pe care-l vei încerca atunci e greu de-anticipat, sau dacă un singur cuvînt va fi suficient ca să exprime întreaga busculada de sentimente contradictorii care vor năvăli peste tine, cert este că la sfîrșitul amintirii, căreia nu-i vei permite să se extindă dincolo de următoarea clădire, la sfîrșitul amintirii te vei gîndi la tatăl tău ca la acel cîine furios, imprevizibil, imposibil de controlat și de care, în realitate, nu te despărțea absolut niciun gard.
Filed under Proză scurtă
Comentarii
Spicuiri din comentariile primite:
“Este foarte interesant textul tău, mi-a plăcut, abia aştept să citesc şi altele.”, “Eşti un luzăr mizerabil, cară-te de pe bloguri.”, “Cine eşti tu, Florin Irimia?”, “Mi-a plăcut şi sînt de-acord, muştele sînt o pacoste!” “Eşti o ruşine pentru blogul românesc dar asta-i doar părerea mea, probabil că există şi altele.” “Ăsta inventează tot, pînă şi comentariile.” “Ba eu cred că-s adevărate.” Adevărate, neadevărate, sîntem în big shit.” “Ce relevanţă are comentariul tău, că sîntem în big shit, vis-a-vis de toate postările care s-au făcut pînă acum?” “Cei mai mulţi scriu ca să se afle-n treabă, inclusiv eu.” “Hai Steaua! Hai Dinamo! Hai Rapid! Hai România!”
Filed under Diverse
Petice
Scrierile mele arată ca niște petice. Mai mici sau mai mari, mai frumoase sau mai urîte, mai viu sau mai fad colorate, dar tot petice. Nu reușesc să concep ceva de proporții, pentru că nu am timp să-mi duc o idee din cele grandioase pe care le am, pînă la capăt, n-am vreme s-o detalizez, s-o desfac, s-o întind cît e ea de lungă pentru ca apoi, minuţios, să-ncep s-o împăturesc la loc, pînă la punctul în care e ambalată frumos într-un pachet numai bun de livrat. În schimb, ce mi se-ntîmplă mie e că numai bine ce-am început-o, că deja trebuie să-i concep sfîrșitul, numai ce prinde a se desfăşura înaintea ochilor mei că deja trebuie să o scurtez, și apoi s-o închei brusc pentru că întotdeauna apare ceva care să mă-ntrerupă şi să mă oblige să-mi mut atenţia de pe foaia de hîrtie pe foaia de parcurs a vieţii mele. Constatarea de mai sus mă face să cred că,
Viața îşi bagă musca în ciorba scrisului.
Viața îşi bagă nasul unde fierbe oala scrisului.
Ciorba scrisului e mai bună fără musca vieţii.
Nasul vieţii băgat în oala fierbîndă a scrisului nu are de suferit în urma acestei imersiuni-imixtiuni.
Zicalele româneşti sînt interşanjabile.
Uşor de modificat, de adaptat, de prelucrat.
Nu ca altele.
Sînt mîndru că sînt român!
Cînd dracul vieţii îţi bagă coada în ciorba ficţiunii
Ciorba se strică
Capătă un gust.
Sălciu.
Coada dracului ar avea acelaşi gust şi dacă nu ar fi băgată în ciorba ficţiunii.
Sau poate că nu.
N-am de unde să ştiu
Atîta timp cît n-am luat niciodată
Coada dracului în gură.
Propoziţia asta se poate înţelege în mai multe feluri.
E plurisemantică.
E pluri
Et pluri
Et pluribus
Et pluribus unum.
Et Muribus Plunum
Etbus Pluriunum
Plunum Eribus
Planeta Eribus, Galaxia Plunum.
Pe planeta Eribus din galaxia Plunum se întîmplă lucruri înfricoşătoare.
Cît de înfricoşătoare? Mai înfricoşătoare ca pe Terra?
E greu de spus.Trebuie să le vedeţi cu ochii voştri.
Cînd e următoarea cursă spre planeta Eribus?
Peste 50 de minute lumină.
OK, putem aştepta. Nu ne grăbim.
Luaţi şi dracul cu voi. Dacă tot mergeţi.
Nicio problemă.
OK, să sperăm c-am scăpat de drac.
Mai rămîne musca.
Dar cu aia mă descurc eu.
Aş fi putut încheia aici.
Se potrivea numai bine ca încheiere.
Doar că lucrurile o iau mereu de la capăt
Mereu şi mereu
Acelaşi drac, aceeaşi muscă
Plus nasul
Un nas mare, borcănat
n-ar sta bine pe faţa nimănui
nasul
dracul
şi musca
lacheii vieţii care se bagă-n scris
diluîndu-l
Contaminîndu-l
Întrerupîndu-l
Iau diverse forme
Dar sînt mereu aceeaşi
Aceleaşi intenţii criminale în spatele amabilităţilor de faţadă
Şi nu doar scrisul mi-l fărîmiţează
Dar la capitolul ăsta sînt cel mai sensibil.
Filed under Proză scurtă
Hello world!
Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!
Filed under Diverse
